Dragnea, unicul vinovat convenabil

De când a plecat Daddy, a rămas Dăncilă, mama noastră a tuturor. O femeie omniprezentă, aproape ubicuă: este și nu este la referendum, este la BPN, este la CEx, este la Bruxelles, este la Cotroceni.

Orice s-ar spune, este.

Dă senzația, într-un fel sau altul, că, mai nou, PSD are direcție și o anume legătură între compartimente. Nu s-a mai întâmplat asta de când liderul partidului putea fi și premier: ce se vorbea acasă, în Kiseleff, se auzea/făcea și în târg, la Victoria.

Iar când n-a mai putut fi așa cum spun, ne-a ieșit tuturor pe nas: nu intram în vacanța de semestru de guvernare, că Daddy zbura premierul.

Când l-a zburat pe Grindeanu, m-am gândit că poate știe el ceva ce noi nu știm. Când l-a aruncat în aer pe Tudose, m-am gândit că știm noi ceva ce el nu știe, dar ar vrea să afle.

Când a fost gata-gata s-o arunce pe Dăncilă afară din meandrele concretului, m-am gândit că nu știe, totuși, nimic, și că nici nu va afla, vreodată, cum se conduce un guvern al unei țări europene.

Acum e altceva.

În primul rând că liderul nu mai hotărăște de unul singur, ci de comun acord cu toți baronii rămași, foști disidenți: în primul rând să scape de toți oamenii fostului președinte – ceea ce s-a făcut sau e în curs.

Apoi, că tot ce hotărăște e bun hotărât, nu ca pe timpul lui Toader, când, săptămânal, se hotăra ceva, ce nu se-ntâmpla niciodată.

Astăzi, când a ieșit de la întâlnirea cu președintele, de la Cotroceni, pentru o clipă am avut senzația că e Gabriela Firea, la vremea puciului eșuat: cu Stănescu, cu Ciolacu, cu Fifor (care, nici el nu mai știe dacă a semnat sau nu scrisoarea „celor 26″).

De ce ea și nu Firea, lider al opoziției intestine de moment, pe care însuși Dragnea o reevaluase în al 12-lea ceas?!

Pentru că, după cum ați văzut/auzit, Viorica Dăncilă și restul guvernului (condus de ea) în care cel dintâi a fost Tudorel Toader, l-au tradus fără remușcări pe Daddy: „Pe masa Guvernului nu a existat niciun document referitor la amnistie și grațiere. (…) Am spus la Bruxelles că nici nu vor fi OUG pe Justiție, că această discuție, pentru noi nu mai există”, a reiterat Dăncilă.

Iar Tudorel a confirmat – la multe zile după ce mima loialitatea – faptul că, el însuși este miezul: „Confirm spusele doamnei premier! Pe masa Guvernului nu a ajuns niciun proiect de OUG referitor la amnistie și grațiere. Ministerul Justiției nu a elaborat niciun proiect de OUG referitor la amnistie și grațiere. Am refuzat să îmi însușesc vreunul dintre proiectele de OUG, referitoare la amnistie și grațiere, proiecte elaborate în alte centre de reflecție„.

Deci, concluzia este aceea că Dăncilă și Toader au scăpat PSD, țara, Europa de Dragnea. A aflat-o, inclusiv, conducerea UE, ieri, din gura premierului.

Atunci, bravos Națiune!

Însă întrebarea, la care nu poate răspunde nici chiar Robert Negoiță, rămâne: „de ce așa de târziu, de ce atâta joc la două capete, de ce atâta teamă?”.

„Dacă am un regret, am un regret că a trebuit ca alții să vină sa ne facă nouă curățenie, adică să scăpăm de personaj. Ceva cât de cât apropiat de nivelul de ticăloșenie pe care îl întruchipa acel personaj este greu. Sunt cunoscător al detaliilor. E vorba de Dragnea”, s-a ofensat Negoiță.

Așa?! Păi, atunci m-aș risca și eu cu un răspuns: dacă lucrurile ar fi stat altfel și n-ar fi plecat Dragnea, singur, în ultimul moment, fiind considerat unicul vinovat, punct-și-de-la-capătul relansării partidului, Nero însuși, câte alte capete care l-au ținut acolo, ca pe un stindard de luptă, ar fi trebuit să cadă? Câți alții ar fi trebuit să dea socoteală (unii dintre ei aflați, astăzi, prin alte partide care au trecut pragul)?

Nu așa a fost cel mai convenabil? Sau n-a fost?